Dacă-i trădare, compromis să fie!

Sfârşitul de săptămâmă a adus pentru aproape toată suflatea politică românească – fie ea poziţionată în opoziţie sau la putere – un fior rece pe şira spinării. Sâmbătă, după congresele separate ale PNL şi PDL, a avut loc reuniunea comună a celor două partide unde s-a decis oficial atât formarea alianţei dintre liberali şi pedelişti, cât şi fuziunea ce ar trebui să aibă loc între cele două entităţi politice. Aşa cum ştim deja, protocolul semnat între PNL şi PDL arată că partidele vor susţine un candidat la prezidenţiale sub numele comun de Alianţa Creştin Liberală PNL – PDL. Am aflat astfel că obiectivul noii Alianţe este participarea cu un program electoral propriu la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, candidatul comun urmând să fie fi desemnat în urma unor cercetări sociologice ulterioare.
Chiar dacă am fi tentaţi să interpretăm evenimentul de sâmbătă ca pe o reformare a Alianţei D.A., cred că reuniunea a avut mai multe scopuri, ca de exemplu votarea statutului partidului care va rezulta din fuziunea PNL-PDL, undeva după prezidenţiale. Ca să fiu sincer, aşa cum arată la această oră, marele partid de dreapta seamănă mai degrabă cu un balaur ce scoate flăcări pe nările a cel puţin două capete, o structură bicefală incoerentă şi dificil de condus, un mare compromis de dragul alegerilor prezidenţiale din noiembrie, ce musai trebuie câştigate de actuala opoziţie. Altfel, sunt şanse foarte mari ca de viitorul mega partid de dreapta să se aleagă praful.
Nu cred că spun nimic nou pentru liberali dacă susţin că, prin prisma evenimentului politic al sfârşitului de săptămână, alianţa cu PDL reprezintă, prin prisma voinţei majorităţii electoratului penelist, trădarea maximă. Să ne amintim că, în urmă cu mai puţin de doi ani, liberalii intrau la guvernare alături de pesedişti, zdrobind PDL-ul şi pe Traian Băsescu. Atunci, electoratul de dreapta era trădat pentru o cauză, compromisul relaţiei cu PSD fiind extrem de greu de „digerat” de penelişti. Însă scopul, şi anume îngenuncherea marinarului, a mai îndulcit oarecum situaţia. Astăzi, aceeaşi liberali, care până mai ieri îi duşmăneau pe democrat-liberali de moarte, dau palma cu alt duşman declarat pentru atungerea unui un alt obiectiv: câştigarea alegerilor prezidenţiale. Şi, hai să nu ne ascundem după deget, mai trebuie spus că foarte mulţi dintre pedeliştii pregătiţi de fuziune sunt şi astăzi fideli lui Traian Băsescu. Doar că, deocamdată, oamenii nu vor să-şi dea arama pe faţă de frica „buldogului” şi-a „locotenenţilor” acestuia. De altfel, în ultima perioadă, cu toată frica faţă de conducerea din Aleea Modrogan, s-a văzut limpede că pedeliştii s-au poziţionat, ori de câte ori a fost necesar, de partea lui Băsescu, demonstrând încă o dată că „sângele apă nu se face”. Aşadar, despre ce vorbim aici? Despre trădare şi compromis, desigur. Astfel, nu ne-am mira dacă, în scurt timp, marele partid de dreapta cu ceva… mai mare. Înghiţirea Mişcării Populare în Alianţa Creştin Liberală PNL – PDL, în opinia mea, este o chestiune de câteva luni. Mai devreme sau mai târziu, acest lucru se va întâmpla. Sau, cel puţin, ar trebui să se întâmple. Traian Băsescu nu-i atât de naiv să înoate prea mult timp împotriva curentului. Nici cele şase procente cu care este creditat partidul Elenei Udrea nu-s de aruncat la gunoi. Aşa că, ce naiba?! Dacă-i compromis, să fie compromis până la capăt! De abia atunci dreapta va avea şanse reale să îşi impună candidatul în lupta pentru Controceni. Indiferent de numele acestuia.

2 Thoughts to “Dacă-i trădare, compromis să fie!”

  1. Zălăuan

    Dispărut PDL. Îl declar nul !

Leave a Comment